prof. Purza Lavinia-Carmen, Colegiul Național
,,Teodor Neș” , Salonta, Bihor
„Orice metodă pedagogică rezultă din întâlnirea mai multor factori şi, din acest punct de vedere, educaţia va rămâne mereu o artă: arta de a adapta, la o situaţie precisă, indicaţiile generale date de cărţile de metodologie.”
Gaston Mialaret
Pentru a atinge un nivel optim în proiectarea şi realizarea unei activităţi educaţionale, se pune accent pe felul cum se desfăşoară aceasta şi implică probleme organizatorice, procedurale şi materiale. Astfel apare termenul de „tehnologie didactică”, care acceptă două puncte de vedere; primul se referă la ansamblul mijloacelor audio-vizuale ce se utilizează în practica educativă, iar al doilea se referă la ansamblul structural al metodelor, mijloacelor de învăţământ, al strategiilor de organizare a predării-învăţare, puse în aplicaţie, în strânsă corelare cu obiectivele pedagogice, conţinuturile transmise, formele de realizare a instruirii şi modalităţile de evaluare.
După cum se ştie şi a fost semnalat de numeroase ori, termenul de metodă în sine provine şi derivă din cuvântul grecesc methodos cu sensul bine definit de drum, cale înspre atingerea unui scop. Cursul de Pedagogie al Universităţii din Bucureşti defineşte metoda ca o cale de optimizare a acţiunii de predare care presupune o modalitate de lucru, o anumită strategie didactică şi care oferă elevilor posibilitatea de a-şi însuşi noţiuni, cunoştinţe , deprinderi, capacităţi. Activitatea didactică se desfăşoară în baza unor finalităţi, este expusă prin intermediul unui sistem de metode şi procedee, apelează la o serie de mijloace tehnice de realizare, iar rezultatele sunt verificate şi evaluate prin strategii specifice. Curriculum-ul şcolar integrează toate aceste componente, dintre care o poziţie centrală revine metodelor care fac posibilă atingerea performanţelor şi finalităţilor educaţionale.
O metodă se defineşte prin predominanţa unor caracteristici la un moment dat, caracteristici ce se pot metamorfoza astfel încât metoda să fie satisfăcătoare într-o clasă, complementară sau chiar contrară. Astfel, o metodă tradiţională poate evolua spre modernitate, în măsura în care secvenţele proceduale care le compun îngăduie restructurări inedite sau când circumstanţele de aplicare a acelei metode sunt cu totul noi. În unele metode moderne surprindem secvenţe destul de tradiţionale sau descoperim că variante ale acestei metode erau de mult cunoscute şi aplicate.
Metodele tradiţionale, expozitive ori frontale lasă impresia că nu ar mai fi în conformitate cu noile principii ale participării active şi conştiente a elevului. Acestea pot însă dobândi o valoare deosebită în condiţiile unui auditoriu numeros, având un nivel cultural care să-i asigure accesul la mesajul informaţional transmis raportat la unitatea de timp.
Metodologia didactică actuală este orientată către implicarea activă şi conştientă a elevilor în procesul propriei formări şi stimularea creativităţii acestora. În acest context, prefacerile pe care le cunosc metodele de învăţământ cunosc câteva direcţii definitorii. Relaţia dinamică-deschisă constă în raporturile în schimbare ce se stabilesc între diferitele metode. Diversitatea metodelor este impusă de complexitatea procesului de învăţare, fiecare metodă trebuie să fie aleasă în funcţie de registrul căruia i se raportează. Amplificarea caracterului formativ al metodelor presupune punerea accentului pe relaţiile sociale pe care le are elevul în procesul de culturalizare şi formare a personalităţii. Reevaluarea permanentă a metodelor tradiţionale vizează adaptarea lor în funcţie de necesităţi şi raportarea lor la evoluţia ştiinţei.
Metodele şi mijloacele didactice tradiţionale, deloc de neglijat, şi-au demonstrat de-a lungul timpului neajunsurile, lipsurile şi o eficienţă medie, chiar scăzută atunci când discutăm de performanţele şcolare absolute. Datorită condiţiilor de viaţă din perioada interbelică şi chiar comunistă numeroase unităţi şcolare s-au sprijinit pe acest mod de realizare a educaţiei şcolare, perpetuându-se în acelaşi timp într-un mod nesănătos absolutismul didactic de cele mai multe ori proclamat şi întruchipat de cadre didactice slab pregătite, dar existând şi numeroşi profesori deosebit de pregătiţi care prin virtutea evenimentelor au adoptat un stil autoritar având la bază temperamentul propriu. Observăm astfel că într-un mod de netăgăduit relaţia dintre profesor şi elev este o componentă importantă inclusiv a tipului de învăţământ pus în discuţie, deşi se cunosc ataşamente şi afectivităţi deosebite , relaţii de prietenie impresionante elev-profesor încă din antichitate sau Evul Mediu. Cu un rol deosebit în dezvoltarea personală sau de grup , după cum remarca şi André de Peretti, învăţarea are ca suport deosebit relaţia dintre elevi şi profesori şi lumea exterioară. Rigorismul învăţământului clasic, tradiţional, bazat în forma lui cea mai extremă pe climatul glacial al relaţiei profesor – ele, pe stilul autoritar promovat de cadrul didactic, pe prezentarea neînsufleţită sau unilateral dramatică a faptelor, fără existenţa unui dialog real profesor - elev sau a pluralismului opiniilor, de asemenea printr-o evaluare scrisă sau orală rigidă fără ajustări sau compromisuri a fost în măsură într-un mod neaşteptat , am spune , să aducă succese importante pe calea achiziţiilor şi cunoştinţelor elevilor, făcând cunoscută şcoala românească în epoca interbelică şi comunistă în întreaga lume. Ar fi interesant de studiat sau de analizat efectul acestei strategii în plan militar ştiut fiind faptul că în acele timpuri societatea era „tributară” domeniului militar fără de care până în zilele noastre fiecare stat se consideră ameninţat. Răceala prezentării faptelor sau încorsetarea exprimării şi creativităţii juvenile sau adolescentine contravine însă majorităţii indicaţiilor şi opiniilor de top ale pedagogilor zilelor noastre. Rămân însă indispensabile o parte a acestor metode clasice sau tradiţionale prin profunda lor aplicabilitate practică şi prin rezultatele oferite. Din acest punct de vedere putem admite necesitatea unei coexistenţe sau coabitări a metodelor şi mijloacelor clasice, tradiţionale cu cele moderne. Constatându-se acest fapt numeroase lucrări din străinătate şi din România scot în evidenţă diferitele aspecte ale acestei importante manifestări didactice moderne, a acestei inflorescenţe metodologice. Metodele tradiţionale, clasice sunt acceptate unanim ca fiind cele cu un pronunţat caracter oral ca şi : povestirea, explicaţia şi prelegerea şcolară, lucrul cu manualul, exerciţiul. Ele pot să apară în formă „pură”, dar recent se împleteşte cu alte metode mai moderne ca şi conversaţia sau demonstraţia în funcţie de materia la care este utilizată .
Metodele activ-participative pun accent pe învăţarea prin cooperare, aflându-se oarecum în antiteză cu metodele tradiţionale de învăţare. Educaţia pentru participare şi democraţie face parte din gama noilor educaţii, care reprezintă cel mai pertinent şi mai eficient răspuns al sistemelor educative la imperativele generate de problematica lumii contemporane. Prin participare, elevii îşi pot exprima opţiunile în domeniul educaţiei, culturii, timpului liber, pot deveni coparticipanţi la propria formare. Elevii nu sunt doar un receptor de informaţii, ci şi un participant activ la educaţie.În procesul instructiv-educativ, încurajarea comportamentului participativ înseamnă pasul deosebit de la „a învăţa” la a „învăţa să fii şi să devii”, adică pregătirea pentru a face faţă situaţiilor, dobândind dorinţa de angajare şi acţiune. Principalul avantaj al metodelor activ-participative îl reprezintă implicarea elevilor în actul didactic şi formarea capacităţii acestora de a emite opinii şi aprecieri asupra fenomenelor studiate. În acest mod, elevilor le va fi dezvoltată o gândire circumscrisă abilităţilor cognitive de tip superior, gândirea critică. Aceasta reprezintă o gândire centrată pe testarea şi evaluarea soluţiilor posibile într-o situaţie dată, urmată de alegerea rezolvării optime pe baza argumentelor. A gândi critic înseamnă a deţine cunoştinţe valoroase şi utile, a avea convingeri raţionale, a propune opinii personale, a accepta că ideile proprii pot fi discutate şi evaluate, a construi argumente suficiente propriilor opinii, a participa activ şi a colabora la găsirea soluţiilor. Principalele metode de dezvoltare a gândirii critice sunt: Gândiţi, lucraţi în echipă, comunicaţi; Termeni-cheie iniţiali; Ştiu-vreau să ştiu-am învăţat; metoda Sinelg; metoda Mozaic; Cubul; Turul Galeriei; Elaborarea unui referat/eseu; Brainstormingul,Jurnalul în trei părţi; Tehnica predicţiei; Învăţarea în grupuri mici; Turneul între echipe; Linia valorilor,Metoda Philips 6-6, etc.
Noile tehnologii au produs schimbări, modificări în toate domeniile și era de așteptat ca la un moment dat acest progres să influențeze și procesul de predare-învățare. Astfel elevii sunt nevoiți să învețe să gestioneze un număr impresionant de informații,să le analizeze, să ia decizii să-și dezvolte cunoștințele pentru a face față provocărilor tehnologice actuale. În ceea ce privește personalul didactic, sunt necesare eforturi de formare profesională. Totalitatea instrumentelor care aparțin tehnologiei informațiilor și comunicării sunt binecunoscute sub denumirea de TIC. În această categorie aș include: calculatorul, internetul, poşta electronică, imprimanta, videoproiectorul. Toate acestea reprezintă realități pe care elevii le experimentează în fiecare zi. La rândul lui, cadrul didactic este pus în situația de a opta între continuarea demersului său educațional în mod conservator, folosind metodele tradiționale, ignorând tendințele de schimbare sau acceptarea provocării și implementarea în același timp a noilor tehnologii în activitatea sa didactică. În cadrul orelor de limba și literatura română, instrumentele TIC facilitează procesul de predare-învățare și uneori chiar și evaluare (chiar dacă ne gândim la simplele teste alcătuite cu ajutorul calculatorului,la imprimanta sau scannerul care ne ajută să multiplicăm materialele) ne oferă posibilitatea de a căuta, ne învață a colecta şi procesa în mod corect informaţia şi de a o folosi într-o manieră critică şi sistematică. De asemenea se dezvoltă abilitatea de a folosi instrumente digitale pentru a produce, prezenta şi înţelege singuri informaţii complexe; abilitatea de a accesa, căuta şi folosi servicii bazate pe internet. Folosirea mijloacelor TIC sprijină dezvoltarea gândirii critice, a creativităţii și în același timp dezvoltă o atitudine critică şi reflexivă faţă de informaţia disponibilă. În activitatea de dascăl, cu ajutorul unui calculator se pot elabora si redacta pe calculator planuri de lectii, schite, desene, scheme, fise de lucru individuale sau de grup, pentru elevi; aceste materiale, stocate sub forma de fișiere,pot fi periodic actualizate. De asemenea se pot utiliza facilități multimedia pentru a susține auditiv si vizual teoria (prezentări multimedia), se pot accesa informații de pe CD-uri, dischete, etc.
La ora de limba română, se poate favoriza utilizarea mesajelor instante, similare comunicării prin chat room prin care, elevii pot să comunice unii cu ceilalţi şi în afara clasei; primesc reacţii cu privire la produsele la care lucrează; exersează comunicarea utilizând limbajul scris; se implică în discuţii interactive, la distanţă; lucrează împreună la un proiect, în timp real, în grupuri sau perechi; schimbă informaţii bazate pe text, documente şi alte resurse. Publicaţiile electronice – afişe, prezentări, publicaţii (broşuri, buletine informative, ziare), site-uri sau bloguri – create de elevi pe parcursul unei unităţi de învăţare reprezintă un exemplu de integrare creativă a tehnologiilor informatice şi comunicaţionale în procesul de predare-învăţare-evaluare.
În concluzie se poate realiza o imagine fidelă asupra antitezei care se creează între metodele tradiţionale şi cele moderne utilizate în predare. Metodele tradiţionale au următoarele caracteristici:
Aceste metode genereaza pasivitatea in randul elevilor.
La polul opus, metodele moderne se caracterizează prin următoarele note:
Prin metodele moderne se încurajeaza participarea elevilor, inițiativa și creativitatea. Din toate cele menţionate rezultă faptul că profesorul trebuie să-şi schimbe concepţia şi metodologia instruirii şi educării, să coopereze cu elevii, să devină un model real de educaţie permanentă, să se implice în deciziile educaţionale, să asigure un învăţământ de calitate. Pregătirea managerială a profesorului, însuşirea culturii manageriale, nu numai cea tradiţională psihopedagogică şi metodică, pot asigura înţelegerea şi aplicarea relaţiei autoritate-libertate, ca nou sens al educaţiei, prin predare-învăţare şi rezolvarea altor situaţii din procesul educaţional şcolar.
Bibliografie:
1.Bernat, Simona, Tehnica învăţării eficiente, Presa Universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2003
2.Cerghit, I, Metode de învăţământ, , editura Polirom, Iaşi, 2006
3. Dumitru, I., Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Editura de Vest, Timişoara, 2001
4. Guţu, V., Dezvoltarea şi implementarea curriculumului în învăţământul gimnazial: cadru conceptual, Grupul Editorial Litera, Chişinău, 1999
5.Ionescu, M., Radu I., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
6.Marcu V. , Filimon L., Psihopedagogie pentru formarea profesorilor, Editura Universităţii din Oradea, 2003
© REVISTA (online) EDUCATIA AZI (ISSN 2457-8428; ISSN–L 2457-8428), august 2025
Publica şi tu cu noi. Trimite articolul tau la adresa de e-mail: