prof. Purza Lavinia- Carmen
C. N. ,,Teodor Neș” Salonta, Bihor
Având în vedere realitatea în care trăim nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, dar rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă în familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună-creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţii i-o dă. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Încă din primii ani de viaţă, cel mic poate învăţa cu ajutorul părinților ce înseamnă noţiunea de respect, mai ales dacă va fi învățat să folosească des cuvinte precum „te rog“, „mulţumesc“, „bună ziua“, „mă scuzaţi“. Nu trebuie uitat faptul că părinții sunt cei care îi dau primul exemplul. Învăţându-l bunele maniere, când va creşte, toate aceste lucruri de bun-simț i se vor părea normale și îi vor completa personalitatea. Ştim cu toții că politeţea se învaţă treptat, tocmai de aceea e important să i se explice copilului de ce trebuie să fie respectuos: pentru că respectându-i pe alții va fi, la rândul său, respectat. Tot în primii şapte ani de viaţă, i se pot oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă recunoştinţa ,începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-a primit de ziua lui de naştere şi până la mici gesturi de apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau copiii cu care se joacă în parc. Copilul trebuie învățat să fie deschis, să aibă o atitudine plăcută și să îşi exprime recunoştinţa faţă persoanele care l-au ajutat într-o anumită situaţie. Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“, ori să salute şi să răspundă la salut, pe măsură ce va creşte îşi va da singur seama că bunele maniere îl ajută pe termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va atrage admiraţia celorlalți dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau își însoţeşte părinții la un eveniment important. De asemenea copilul trebuie învățat că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante în viața de zi cu zi, în orice situație.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, prin sintagma ,,un copil bine-crescut” regăsim:
a)Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
b)Comportamentul în public. Un copil „bine-crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
c)Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor specifice vârstei lui.
d)Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună-creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
e)Manierele la masă. O bună-creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
f)Tact şi toleranţă. Un copil „bine-crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care fiecare părinte dorește să-l insufle copilului său, precum şi zile în care pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile care au fost predate copilului au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care ştie să spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie, atât în societate, cât şi în viaţa particulară. Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente clare.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală,cum să se prezinte la interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Aşadar, cei şapte ani de-acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat. Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e foarte important ca micuţul să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită comunitate. Bineînţeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism, adică cel mic să arate că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se poarte în anumite situaţii. Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om.
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
© REVISTA (online) EDUCATIA AZI (ISSN 2457-8428; ISSN–L 2457-8428), august 2025
Publica şi tu cu noi. Trimite articolul tau la adresa de e-mail: