Profesor învățământ primar: Drăghicescu Elena
Școala Gimnazială Ferigile – Costești
INTRODUCERE
Educația se află astăzi într-un proces accelerat de reconfigurare, determinat de transformările profunde ale lumii contemporane. Schimbările sociale, economice și tehnologice modifică nu doar modul în care oamenii comunică și lucrează, ci și modul în care învață. În acest context, sistemul educațional are datoria de a depăși limitele paradigmelor tradiționale și de a construi un model de învățare capabil să răspundă cerințelor unei societăți bazate pe cunoaștere, mobilitate și inovație.
Modernizarea educației nu este un proces punctual, ci o dinamică de adaptare continuă, în care tehnologia digitală, evaluarea formativă și abordarea interdisciplinară devin piloni esențiali. Educația se transformă într-un spațiu al competențelor și al gândirii critice, în care elevul nu mai este receptor pasiv al informației, ci un actor activ, implicat în propriul proces de formare.
Lucrarea de față își propune să analizeze principalele dimensiuni ale modernizării educației din perspectivă teoretică: digitalizarea procesului educațional, reevaluarea rolului evaluării formative și necesitatea adoptării unei viziuni interdisciplinare asupra cunoașterii. Scopul este de a identifica direcții și concepte care pot orienta dezvoltarea unui sistem educațional adaptat cerințelor secolului XXI.
1. DIGITALIZAREA – O NOUĂ CULTURĂ EDUCAȚIONALĂ
Transformările tehnologice ale ultimei decade au adus în prim-plan necesitatea redefinirii spațiului educațional. Pandemia COVID-19 a accelerat un proces deja existent, transformând învățarea online din opțiune alternativă în condiție fundamentală pentru continuitatea educației.
Digitalizarea nu înseamnă doar utilizarea tehnologiei în clasă, ci presupune o schimbare de mentalitate la nivelul tuturor actorilor educaționali. Ea vizează trecerea de la predarea frontală, centrată pe manual, la învățarea interactivă, personalizată și colaborativă, susținută de instrumente digitale.
Conform Strategiei SMART-Edu (Ministerul Educației, 2022), digitalizarea trebuie privită ca o investiție în echitate și inovație, oferind tuturor elevilor acces la resurse educaționale moderne. În același sens, Voiculescu (2021) consideră că educația digitală nu este doar o adaptare tehnică, ci o „revoluție a modului de gândire pedagogică”, care impune competențe noi pentru profesori și o redefinire a relației dintre conținut și formă.
Beneficiile digitalizării sunt evidente: acces rapid la informație, învățare personalizată, colaborare globală, feedback imediat. Totuși, aceste avantaje sunt echilibrate de provocări serioase: inegalități în accesul la tehnologie, supraîncărcare informațională, scăderea atenției și riscul de izolare socială.
Un sistem educațional modern trebuie, așadar, să se bazeze pe alfabetizarea digitală, nu doar pe dotare tehnologică. Profesorul devine un mediator al cunoașterii digitale, capabil să selecteze, să filtreze și să creeze contexte de învățare relevante. În această perspectivă, digitalizarea reprezintă începutul unei noi culturi educaționale, centrate pe flexibilitate, gândire critică și învățare permanentă.
2. EVALUAREA FORMATIVĂ – DE LA MĂSURARE LA ÎNVĂȚARE
În contextul actual, evaluarea nu mai poate fi privită doar ca instrument de clasificare, ci ca parte integrantă a procesului de învățare. Conceptul de assessment for learning (Black & Wiliam, 1998) descrie evaluarea formativă drept un mecanism prin care profesorul și elevul construiesc împreună învățarea, pe baza feedback-ului continuu și a reflecției.
Evaluarea formativă îndeplinește un rol dublu: pe de o parte, oferă profesorului informații despre progresul elevilor; pe de altă parte, îi oferă elevului oportunitatea de a înțelege propriul proces de învățare. Această perspectivă mută accentul de la notare la autonomie, autoevaluare și autoreglare. În epoca digitală, evaluarea formativă se reinventează prin tehnologie: platformele online permit feedback imediat și individualizat, aplicațiile interactive stimulează implicarea, iar portofoliile digitale oferă o imagine de ansamblu asupra progresului.
Conform lui Hattie (2012), impactul feedback-ului asupra performanței elevilor este printre cele mai mari din întreaga sferă pedagogică. Astfel, evaluarea formativă nu este doar o metodă complementară, ci un principiu al învățării autentice – un proces reflexiv, în care greșeala este valorizată, iar progresul devine scopul central.
Într-o educație modernă, evaluarea formativă devine instrument de dezvoltare personală: ea îi oferă elevului control asupra propriei evoluții și profesorului o imagine clară asupra eficienței strategiilor didactice.
3. ABORDĂRILE INTERDISCIPLINARE – SPRE O ÎNVĂȚARE INTEGRATĂ
O altă direcție majoră a modernizării educației o reprezintă interdisciplinaritatea, adică depășirea granițelor rigide dintre discipline în favoarea unei înțelegeri unitare a cunoașterii. Bruner (1960) sublinia că învățarea autentică se bazează pe structuri conceptuale care traversează domenii diferite și se reunesc într-un sistem coerent.
Interdisciplinaritatea favorizează o abordare holistică, în care elevul descoperă conexiuni între științe, arte, tehnologie și viața cotidiană. Proiectele de tip STEAM (Science, Technology, Engineering, Arts, Mathematics) sunt exemple concrete ale acestei viziuni, stimulând gândirea critică, creativitatea și cooperarea.
De asemenea, interdisciplinaritatea contribuie la formarea competențelor transversale – gândire analitică, rezolvare de probleme, comunicare, colaborare – competențe identificate de OECD (2020) ca fiind esențiale pentru cetățeanul secolului XXI. Abordarea interdisciplinară are și un impact organizațional semnificativ: ea stimulează colaborarea între profesori, coerența curriculumului și flexibilitatea evaluării.
Într-un sistem rigid, în care disciplinele sunt tratate izolat, învățarea riscă să devină fragmentată și irelevantă. Interdisciplinaritatea, dimpotrivă, creează sens, conectând cunoștințele cu realitatea și transformând școala într-un spațiu viu al descoperirii
4. DIMENSIUNEA SISTEMICĂ A MODERNIZĂRII EDUCAȚIEI
Modernizarea educației nu se poate realiza prin inițiative punctuale, ci printr-o viziune sistemică ce integrează tehnologia, evaluarea și curriculumul într-un cadru coerent. Fullan (2013) afirmă că schimbarea durabilă în educație presupune alinierea politicilor, a culturii școlare și a practicii pedagogice, pentru a crea o comunitate de învățare în care inovația devine parte a normalității.
În România, modernizarea educației trebuie să țină cont de câteva direcții majore: revizuirea curriculumului pe baza competențelor-cheie europene, formarea profesorilor pentru predarea digitală și evaluarea formativă, crearea de parteneriate între școală, comunitate și mediul economic și susținerea cercetării pedagogice ca fundament al deciziilor educaționale.
Modernizarea nu înseamnă doar tehnologizare, ci umanizare prin tehnologie: o educație care folosește instrumentele digitale pentru a stimula empatia, cooperarea și gândirea critică.
În final, succesul reformei educaționale depinde de capacitatea sistemului de a transforma inovația în cultură organizațională, de a susține profesorii în procesul de adaptare și de a menține elevul în centrul actului educațional.
CONCLUZII
Modernizarea educației este o condiție de supraviețuire culturală într-o lume în continuă transformare. Digitalizarea, evaluarea formativă și interdisciplinaritatea nu sunt elemente izolate, ci mecanisme interdependente care redefinesc scopul învățării.
O educație relevantă trebuie să formeze indivizi capabili să gândească critic, să colaboreze, să se adapteze și să învețe permanent. Pentru aceasta, este nevoie de o viziune integrată, în care tehnologia susține pedagogia, evaluarea sprijină progresul, iar cunoașterea se construiește prin dialog între domenii.
Adevărata modernizare nu este despre dispozitive sau platforme, ci despre valori, competențe și sens. Școala viitorului va fi aceea care nu se teme de schimbare, ci o transformă în oportunitate de învățare continuă.
BIBLIOGRAFIE
1. Black, P., & Wiliam, D. (1998). Assessment and Classroom Learning. Assessment in Education: Principles, Policy & Practice, 5(1), 7–74.
2. Bruner, J. (1960). The Process of Education. Harvard University Press.
3. Dumitru, I. (2020). Evaluarea formativă în contextul învățământului digital. Revista „Educația 21”, nr. 9.
4. Fullan, M. (2013). The New Meaning of Educational Change. Teachers College Press.
5. Hattie, J. (2012). Visible Learng for Teachers: Maximizing Impact on Learning. Routledge.
6. Ministerul Educației (2022). Strategia privind digitalizarea educației din România – SMART-Edu.
7. OECD (2020). The Impact of COVID-19 on Education: Insights from Education at a Glance 2020.
8. Prensky, M. (2010). Teaching Digital Natives: Partnering for Real Learning. Corwin Press.
9. Voiculescu, F. (2021). Educația digitală – între provocări și oportunități. Editura Didactică și Pedagogică.
© REVISTA (online) EDUCATIA AZI (ISSN 2457-8428; ISSN–L 2457-8428), februarie 2026
Publica şi tu cu noi. Trimite articolul tau la adresa de e-mail: