Vasilica-Loredana Jucan
Colegiul "Vasile Lovinescu" Fãlticeni
Traducerea reprezintã modalitatea prin care se cautã a se stabili echivalenţe între douã texte exprimate în limbi diferite, aceste echivalenţe fiind în strânsã corelare cu natura celor douã texte, cu cultura ţãrilor în limba cãrora textele aparţin, textul tradus purtând amprenta competenţelor traducãtorului şi a trãsãturilor epocii în care se realizeazã traducerea.
O mare dificultate intervine în momentul traducerii: sã traducem literar sau liber? Majoritatea lingvistilor sunt de pãrere cã o bunã traducere e cea realizatã fidel textului din limba sursã. Uneori o traducere liberã reprezintã alegerea idealã din partea traducãtorului cãci una literalã l-ar expune la adevarate greşeli. Esenţial o traducere trebuie sã transmitã cât mai fidel posibil mesajul originalului, sã fie conformã cu normele gramaticale ale epocii în care se realizeazã traducerea, sã pãstreze aceeasi naturaleţe şi stil ca autorul textului din limba din care se traduce, şi în final sã fie inteligibilã pentru orice cititor care aparţine altei culturi. Traducãtorul trebuie sã fie conştient de faptul cã nu este în mãsurã sã schimbe sensul mesajului doar pentru a realiza o bunã traducere din punct de vedere morfo-sintactic, în schimb trebuie sã exploateze la maxim toate posibilitãţile gramaticale pentru a reda gândirea autorului. Schimbând topica, structura enunţurilor în cadrul aceleiaşi limbi, va risca sã modifice efectul şi chiar sensul mesajului iniţial.
Traducerea trebuie sã fie adaptatã culturii cititorului strãin, aceastã adaptare presupunând ajustãri şi omiteri care caracterizeazã traducerea liberã. Pe scurt, traducãtorul trebuie sã ofere o traducere echivalentã, care sa respecte sensul şi tonalitatea textului iniţial, dar şi integritatea limbii în care se traduce, din punct de vedere gramatical, stilistic şi cultural. Exerciţiul traducerii oferã posibilitatea de a accede la valorile culturii, civilizaţiei şi vieţii altui popor, la diversele domenii de cunoaştere. Drept pentru care e important sã susţinem existenţa unei interdisciplinaritãţi între limba maternã şi limba ţintã- cea în care se traduce.
L’opération traduisante necesitã multiple competenţe : o bunã competenţã lingvisticã şi stãpânire a mijloacelor informatice, o bunã culturã generalã, dar şi capacitate de a mobiliza informaţia Aceste competenţe se împletesc cu motivaţii puternice precum interesul pentru o limbã şi o culturã strãinã, şi gustul scrierii.
Traducerea ocupã un loc important în didactica limbilor strãine, reprezentând o strategie valoroasã în predarea unei limbi strãine. Ea joacã un rol important în conservarea limbilor naţionale şi este în acelaşi timp un act care implicã numeroase procese mentale : întelegerea mesajului, rationamentul, şi diferite funcţii: achiziţie a unei limbi, perfecţionare, comparare. In predarea şi învãţarea limbii franceze traducerea reprezintã un excelent exerciţiu ce mobilizeazã toate cunoştintele lexicale, gramaticale dobândite anterior, mod eficace prin care elevul poate sã-si perfecţioneze limba francezã. O limbã este un ansamblu de reguli gramaticale şi de excepţii ce se pot distinge în frazele textelor prin traducere şi prin proiecţia comparativã a sensului în raport cu formele ce poate sã-l ia de la o limbã la alta.
In didactica limbii franceze, traducerea a fost practicatã îndeosebi de adepţii metodei grammaire-traduction, conform cãreia traducãtorul avea ca punct de plecare în demersul sãu înţelegerea textului care urma a fi transpus în limba ţintã- cea în care se dorea a se realiza traducerea: doar în momentul în care traducãtorul înţelegea mesajul textului, acesta putea fi în mãsurã sã realizeze o traducere de bunã calitate.
Refuzul traducerii ca mod de transmitere şi fixare a cunoştinţelor duce cu siguranţã la o interpretare eronatã a sensurilor cuvintelor din limba maternã, cel ce învaţã o limbã strãinã fiind incapabil de a face o analogie, o comparaţie cu limba sursã, cea maternã. De aceea credem cã e necesar ca profesorul sã facã apel, ori de câte ori e cazul, la diferite comparaţii cu limba maternã, servindu-se de traducere. Limba românã reprezintã un element cheie capabil a structura tot procesul instructiv-educativ de învãţare a noţiunilor de limbã francezã, favorizarea traducerii constituind o abordare dinamicã ce nu poate fi decât favorabilã elevului. Limba românã e în mãsurã, prin urmare, sã rezolve toate incertitudinile elevilor de ordin lexico-gramatical, ajutându-i sã-şi organizeze şi sã-şi structureze ansamblul cunoştintelor lingvistice dobândite.
Traducerea vizeazã universalizarea a ceea ce nu e cunoscut prin intermediul limbii ţintã, iar aceastã activitate nu trebuie sã se limiteze doar la predarea lexicului şi a gramaticii unei limbi strãine, ci trebuie privitã ca o activitate capabilã sã dinamizeze relaţia profesor/ elev şi predare/ învãţare prin diferite practici care sã favorizeze înţelegerea mesajului propus şi transpunerea lui într-o limbã strãinã.
Din punct de vedere didactic, traducerea e absolut necesarã în demersul intructiv-educativ al profesorului, pentru ca un enunţ provenind din limba sursã sã fie înţeles corect şi în mod util de cãtre elev în vederea îndeplinirii sarcinilor, activitãţilor propuse de cãtre profesor. Traducerea nu este doar un instrument util în predarea cunoştinţelor elevilor ci şi o bunã metodã de evaluare a noţiunilor achiziţionate de cãtre aceştia. Una din funcţiile importante ale traducerii în cadrul unei ore de limba francezã este conştientizarea structurilor limbii materne. Traducerea subliniazã lacunele elevilor din limba românã, atât de ordin lexical cât şi gramatical, profesorul fiind nevoit a le explica noile cuvinte în context, prin apel la diferite sinonime. Ca procedeu de explicare a sensurilor cuvintelor, traducerea reprezintã modalitatea cea mai simplã, clarã şi rapidã la care profesorul poate recurge în demersul sãu didactic, adeseori mai potrivitã decât o lungã explicaţie într-o limbã strãinã. El trebuie sã conştientizeze faptul cã fiecare popor atribuie cuvintelor conotaţii particulare care face ca echivalenţa lor terme à terme sã nu fie perfectã ci adesea înşelãtoare.
Conform cercetãrilor Teodorei Cristea existã şapte procedee de traducere care asigurã transferul sensului unui enunţ dintr-o limbã sursã într-o limbã ţintã, procedee repartizate în douã mari categorii : traduceri directe, din cadrul cãrora fac parte împrumutul direct, calcul şi traducerea sau parafraza literalã şi traduceri indirecte care numãrã urmãtoarele procedee : transpunerea, modularea, echivalenţa şi adaptarea. Aceste diferite procedee de traducere reprezintã rezultatul aplicãrii anumitor reguli strategice ţinând cont, pe de o parte, de structura generalã a textului ca textualizare a unui anumit tip de discurs, şi de regulile tactice (alegeri ale mijloacelor lingvistice obligatorii sau facultative) pe de altã parte. In cazul traducerilor directe, unitãţile de sens ale textului sursã nu presupun nici o reorganizare semantico-gramaticalã în momentul transpunerii lor în limba ţintã, pe când traducerile indirecte consistã în restructurãri mai profunde, de la simpla schimbare a categoriei gramaticale pânã la modificarea totalã a elementelor constitutive corespunzãtoare unitãţilor de sens.
In ceea ce priveşte traducerea didacticã, aceasta reprezintã un mod de a controla nivelul de înţelegere şi de interpretare a semnificaţiei noţiunilor lingvistice din partea elevilor. Drept pentru care profesorului îi revine sarcina principalã de a determina şi de a obişnui elevul sã gândeascã într-o limbã strãinã în momentul realizãrii unei traduceri, fãrã a fi influienţat de structurile lingvistice uzitate în limba maternã.
Conform opiniei aceleeaşi teoreticiene Teodora Cristea, traducerea ca activitate didacticã are diverse domenii de aplicare:
Traducerea didacticã în cadrul unui ore de limba francezã poate indeplini o dublã funcţie :
a) o functie explicativã, care obligã profesorul sã explice cuvintele polisemantice pentru a evita orice traducere eronatã ;
b) o funcţie docimo-pedagogicã, care oferã profesorului posibilitatea de a verifica şi de a examina cunoştintele dobândite de cãtre elevi, eventual de a depista greşelile lor cele mai frecvente.
Diferite exerciţii de traducere caracterizeazã o traducere didacticã : fie la version (conform terminologiei lui George Mounin)- traducerea dintr-o limbã strãinã în limba maternã-, fie le thème- traducerea din limba maternã într-o limbã strãinã. Dacã primul tip de traducere consolideazã şi fixeazã noţiunile dobândite anterior de cãtre elevi, presupunând în primul rând o muncã de interpretare a mesajului scris într-o limbã strãinã, cel de-al doilea tip, retroversiunea, este un exerciţiu mai complex care implicã competenţã şi performanţã lingvisticã din partea traducatorului, intuire corectã a soluţiilor concrete, capacitate de prevenire a greşelilor ce pot fi comise sub influienţa limbii materne, şi consolidare a cunoştintelor într-o limbã strãinã. In cazul acestui tip de traducere intervine munca de transformare şi de producere a unui alt text capabil sã redea sensul celui original.
Traducerea reprezintã prin urmare o practicã necesarã pentru a rentabiliza predarea/ învãţarea limbii franceze, ceea ce ne determinã sã concluzionãm cã, o complementaritate între traducere şi limba francezã ca limba strãinã de studiu e absolut necesarã, îmbinarea acestor doi parametri fiind legitimã par amour et par raison (Didactique du Fle. Une complémentarité incontournable, no. 334, 2004).
Cristea, Teodora, Stratégies de la traduction, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2000
Mounin, George, Les problèmes théoriques de la traduction, Gallimard, Paris, 1963
Dospinescu, Vasile, Didactique des langues (tradition et modernité) et …Analyse critique des manuels, Editura Junimea Iaşi, 2002
© REVISTA (online) EDUCATIA AZI (ISSN 2457-8428; ISSN–L 2457-8428), februarie 2026
Publica şi tu cu noi. Trimite articolul tau la adresa de e-mail: