Dâscă Răzvan-Alin
Profesor – Consilier Școlar, CJRAE NEAMȚ
În practica pedagogică întâlnim diferite tipuri de elevi, unii mai retrași, mai pasivi, unii mai dezinvolți, mai creativi, alții mai indiciplinați și agresivi. Știm deja că există o multitudine de cauze care determină atitudinile și comportamentele elevilor, majoritatea spunându-ne că ‘’pleacă din familie’’, ceea ce este și adevărat, însă în ce fel pleacă din familie? Ei bine, factorii biologici, psihosociali, economici determină anumite tipare de practici în interacțiunea părinte-copil, denumite în literature de specialitate ‘’stiluri parentale’’.
Stilurile parentale reprezintă modelele generale de atitudini, comportamente și practici pe care părinții le adoptă în relația cu copiii lor. Baumrind (1966) definește stilurile parentale ca tipare de comportament ale părinților, care includ atitudinile, practicile și strategiile utilizate în interacțiunea cu copiii lor, aceste stiluri reflectând expectațiile, metodele de disciplina și nivelurile de căldură și suport emoțional oferite copilului. Cea mai cunoscută clasificare a stilurilor parentale a fost rafinată de Maccoby și Martin (1983) și include patru stiluri principale, definite pe baza a două dimensiuni fundamentale: controlul și căldura.
Controlul reprezintă gradul în care părinții stabilesc limite, cerințe și reguli în relația cu copiii lor. Această dimensiune implică reguli și așteptări. Părinții pot avea cerințe clare privind comportamentul copilului, cum ar fi respectarea normelor sociale, performanța academică sau respectul față de autoritate. De asemenea dimensiunea de control implică gradul de monitorizare, supravegherea comportamentului copilului pentru a se asigura că acesta respectă regulile.
Căldura se referă la gradul de afecțiune, sprijin și sensibilitate pe care părinții îl oferă copilului. Această dimensiune include nivelul de afecțiune, demonstrarea iubirii și grijii prin interacțiuni fizice și verbale, sensibilitate, sprijinirea autonomiei copilului, validarea emoțiilor sale și oferirea unui mediu în care se simte în siguranță.
Așadar, cele patru stiluri parentale, fundamentate de Baumrind (1966) și extinse de Maccoby și Martin (1983) sunt 1. Stilul neimplicat (control scăzut, căldură scăzută), 2. Stilul permisiv (control scăzut, căldură ridicată), 3. Stilul autoritar (control ridicat, căldură scăzută) 4. Stilul democratic (control ridicat dar echilibrat, căldură ridicată).
Aceste stiluri contribuie semnificativ la atitudinile și comportamentele pe care copilul le va adopta în viața de zi cu zi, implicit și la școală. Ne vom concentra strict pe aspectele evidente în plan educational pe care le putem observa la un elev, ce sunt determinate în principal de stilurile parentale din familie.
Părintele neimplicat. oferă copilului foarte puține reguli, limite sau îndrumare, dar și un sprijin afectiv redus. De multe ori, acest tip de părinte este detașat de nevoile emoționale și educaționale ale copilului, din cauza suprasolicitării, lipsei de interes, problemelor personale sau a unei concepții conform căreia copilul trebuie să se descurce singur. Comunicarea este minimă, iar atenția acordată dezvoltării copilului este inconsistentă sau absentă (Damon et al., 2006).
Elevul cu părinți neimplicați este adesea dezinteresat de școală, cu motivație scăzută și rezultate slabe. Manifestă lipsă de disciplină și dificultăți în respectarea regulilor, dar și nesiguranță emoțională. Poate fi retras, apatic sau, dimpotrivă, provocator și impulsiv, în funcție de modul în care caută atenție. Are stimă de sine redusă, relații fragile cu colegii și profesori, și tinde să nu-și asume responsabilități. În general, acest elev pare lipsit de direcție și sprijin, reflectând absența ghidării parentale.
Părintele permisiv este afectuos, tolerant și indulgent, dar impune puține reguli și limite. El evită confruntările, oferă libertate excesivă copilului și cedează adesea dorințelor acestuia pentru a menține o relație armonioasă. Deși bine intenționat și cald emoțional, părintele permisiv oferă structură și disciplină insuficientă (Estlein, 2016).
Elevul cu părinți permisivi este de obicei sociabil, creativ și expresiv, dar manifestă dificultăți în respectarea regulilor și a limitelor. Are tendința de a fi impulsiv, dezorganizat și de a evita efortul susținut. Lipsa consecvenței parentale îl face uneori dependent de recompense imediate și mai puțin responsabil în sarcinile școlare.
Părintele autoritar este strict, exigent și orientat spre disciplină, punând accent pe ascultare și respectarea regulilor fără explicații sau dialog. El oferă puțină căldură emoțională, dar controlează puternic comportamentul copilului prin reguli rigide și pedepse. Comunicarea este unilaterală, iar autonomia copilului este limitată (Estlein, 2016).
Elevul cu părinți autoritari este adesea disciplinat și conformist, dar poate fi și timid, nesigur sau temător de greșeli. Deși respectă regulile și are rezultate școlare bune, îi lipsesc încrederea în sine, inițiativa și creativitatea, din cauza controlului excesiv și a lipsei de libertate în luarea deciziilor.
Părintele democratic (autoritativ) este echilibrat, afectuos și ferm, combinând reguli clare cu sprijin emoțional și comunicare deschisă. El încurajează autonomia copilului, explică deciziile și valorizează dialogul stabilind anumite reguli prin negociere directă cu copilul. Acest stil oferă siguranță, respect și responsabilitate, fiind considerat cel mai benefic pentru dezvoltarea copilului (Estlein, 2016).
Elevul cu părinți democratici este, de obicei, echilibrat, responsabil și motivat. Se simte înțeles și susținut, are încredere în sine și o atitudine pozitivă față de învățătură. Datorită dialogului și sprijinului primit acasă, manifestă autonomie, spirit critic și cooperare. Respectă regulile, dar are curajul să-și exprime opiniile și să caute soluții proprii. Relațiile sale cu colegii și profesorii sunt armonioase, iar performanțele școlare sunt, în general, constante și bune.
În concluzie, stilul de parenting democratic este considerat ca fiind cel mai eficient în obținerea unor performanțe școlare bune pe termen lung dar și în formarea unei personalități echilibrate, stilul de parenting autoritar poate aduce rezultate școlare bune pe termen scurt însă va conduce la dificultăți emoționale, lipsă de încredere și, cel mai probabil, va diminua șansele elevului de ‘’a reuși în viață’’, stilul de parenting permisiv determină, în primul rând, abateri disciplinare ale elevului și poate conduce la rezultate școlare slabe pe termen scurt, totodată stilul permisiv poate contribui la dezvoltarea unei personalități puternice, încrezătoare, creative și să mărească șansele unui copil de ‘’a reuși în viață’’ dar cu riscuri foarte mari de a dezvolta comportamente de risc, în cele din urmă, stilul de parenting neimplicat este considerat cel mai dăunător pentru elevi, în absența unui potential genetic exceptional, acest stil de parenting va conduce la rezultate școlare slabe atât pe termen scurt cât și pe termen lung, de asemenea șansele ‘’de reușită în viață’’ sunt minime.
Bibliografie:
Baumrind, D. (1966). Effects of authoritative parental control on child behavior. Child development, 887-907.
Damon, W., Lerner, R. M., & Eisenberg, N. (2006). Handbook of child psychology, social, emotional, and personality development.
John Wiley & Sons Estlein, R. (2016). Parenting styles. Encyclopedia of family studies, 1-3.
Maccoby, E. E., & Martin, J. A. (1983). Socialization in the context of the family: Parentchild interaction. In P. H. Mussen & E. M. Hetherington (Eds.), Handbook of child psychology: Vol. 4. Socialization, personality, and social development (pp. 1–101). Wiley
© REVISTA (online) EDUCATIA AZI (ISSN 2457-8428; ISSN–L 2457-8428), ianuarie 2026
Publica şi tu cu noi. Trimite articolul tau la adresa de e-mail: