Prof. Diaconița Simona-Ionela
Grădinița cu Program Prelungit „Sf. Ioan cel Nou” Suceava
Jocul, prieten nelipsit al copilului, reprezintă pentru perioada preșcolară principala activitate, o formă de manifestare fără bariere, o activitate care îi reunește pe copii și în același timp îi reprezintă. Jucându-se, copilul acționează asupra obiectelor din jur, cunoaște realitatea, își satisface nevoia de mișcare, dobândește încredere în forțele proprii, își înbogățește cunoștințele.
În grădinița de copii jocul este activitatea de bază și se regăsește în toate ariile de activitate, realizând procesul de învățare într-un mod atractiv, antrenant și ușor asimilabil de către copii. Jocul se îmbină cu învățarea, dar și cu creația, astfel că îi dă posibilitatea copilului de a experimenta rolul de creator al realității.
Primul pas în realizarea jocurilor de rol, în general, a dramatizărilor după texte, în special, se poate face de la grupa mică. Educatoarea va avea însă grijă să nu transforme o activitate plăcută, bazată pe spontaneitate și motivație preponderent afectivă, într-una plictisitoare, tensionată, plină de „indicații regizorale”. Obiectivul principal trebuie să fie nu atât respectarea textului de bază, cât educarea capacității copiilor de a-și exprima liber trăirile, ideile, chiar dacă o fac utilizând texte deja construite. Expresivitatea poate fi dezvoltată prin utilizarea unor „jocuri” adecvate.
JOCURILE DE ROL încep să prindă contur printre activitățile copilului încă de când este mic. Dorința de „a fi ca mami și ca tati”, care apare în mod natural, este un prim joc pe care cei mici îl pun în aplicare și din care învață foarte multe. Imitarea gătitului în bucătărie, a vorbitului la telefon, a spălatului îl face pe copil să înțeleagă mai bine comportamentul adulților și-l învață abilități care-l vor ajuta mai târziu.
Jocuri precum „de-a poștașul”, „de-a vânzătoarea”, „de-a pompierul”, „de-a cântăreața” sunt jocuri de rol în care copilul imită situații reale de viață sau personaje, pe care le reproduce imaginar. Punându-se în pielea unor personaje reale, el își explică anumite comportamente și acțiuni pe care le fac unele persoane pe care le întâlnește în viața reală. Se joacă „de-a doctorul” pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în cabinetul medicului, ce presupun consultațiile. Cu ajutorul jocului de rol, copilul poate scăpa de frica de medici sau de alte fobii sau temeri legate de anumite persoane sau situații sociale (circ, clovni, concerte).
Exemplificăm printr-un joc de creație „De-a călătoria cu trenul”. Prin acest joc mi-am propus ca obiective: exprimarea corectă din punct de vedere logic și gramatical; stimularea interesului pentru jocurile cu subiecte; cultivarea sociabilității și a relațiilor de prietenie între copii; spiritul de respect între partenerii de joc; formarea deprinderilor de comportare civilizată în timpul unei călătorii; folosirea formulelor de politețe.
La intrarea în sala de grupă, copiii sunt puși să observe cu atenție ce este în jurul lor și să spună ceea ce văd. Educatoarea le spune copiilor că se vor juca „De-a călătoria cu trenul”. Se face precizarea că vor face o călătorie într-o pădure unde se opresc să se joace, după care se întorc de unde au plecat. Dar ca să poată pleca, trebuie să conducă cineva trenul. Un copil se oferă să fie mecanicul de locomotivă. Apoi li se explică cum trebuie și unde trebuie să cumpere biletul de călătorie, de unde-și pot cumpăra reviste pe care le pot privi în timpul călătoriei.
Educatoarea va fi cea care va conduce acțiunea, va da indicațiile în fiecare etapă a activității. După cumpărarea biletelor, copiii se urcă în tren, iar mecanicul de locomotivă dă semnalul de plecare. În tren copiii spun poezii, ghicitori sau cântă. În pădure se organizează un joc vesel după care se vor întoarce în oraș.Pe măsură ce copiii cresc, jocul de rol se poate complica. Pentru jocul de rol „De-a trenul” sunt necesare stegulețe, cretă, cartoane pe care sunt notate denumiri de localități.
Conducătorul trenului împreună cu participanții fixează un traseu pe care va circula trenul. Din loc în loc se marchează cu creta „gările”, dându-li-se nume de orașe, în care vor fi așezați copiii „șefi de gară”, una-două cabine de „acari” și unul-doi „acari”, care au în mână un steguleț galben, cu ajutorul căruia vor indica schimbarea direcției trenului; un pod reprezentat de o scândură; un tunel, câțiva copii, față în față, ținându-se de mâini.
După fixarea traseului de desfășurare a jocului conducătorul de tren trece la împărțirea rolurilor pe copii. Unul va primi rolul „mecanic de locomotivă”, deci conducătorul trenului, în spatele lui se prinde de mijloc un alt copil, care va fi „locomotiva”, iar în spatele acestuia se vor prinde în șir ceilalți copii care vor reprezenta „vagoanele”. Se implică și conducătorul jocului care dă instrucțiuni fiecărui participant în legătură cu ce au de făcut sau de spus.
La semnalul de începere a jocului, „trenul” se pune în mișcare și pe parcursul traseului, în tactul mersului de tren, copiii merg și spun următoarele: șeful fiecărei gări, unde ajunge trenul, prin ridicarea unei palete verzi dă semnalul de plecare a trenului, după aceea – copilul din față – dă semnalul: „U-u-u!”; „locomotiva” reproduce sunetele „Puf, puf, te duc, te duc!”; ceilalți copii, „vagoanele”, spun: „Am plecat, am plecat!”. Acolo unde e cabina, „acarul” ridică stegulețul galben, indicând schimbarea direcției „trenului” și trecerea lui pe altă linie.
„Trenul” ajunge pe pod (care este marcat printr-o scândură așezată pe sol). Pe pod „trenul” își încetinește mersul și copiii merg în vârful picioarelor pe scândură, în timp ce „locomotiva” spune: „Vai ce greu, vai ce greu!”, iar vagoanele răspund: „Hei și ce, hei și ce!”. După depășirea podului, ritmul se accelerează din nou, iar copiii care sunt „locomotiva”, mecanicul și șefii de gară spun: „Vai ce căldură, vai ce căldură!”. Vagoanele îi contrazic: „Nouă nu ne pasă, nouă nu ne pasă!”. Trenul trebuie să străbată și un tunel (acesta este format din doi sau patru copii, care stau față în față cu brațele sus, ținându-se de mâini).
Prin tunel, trenul cere: „Mai încet, mai încet!”, iar după ce iese din tunel spune: „Am trecut, am trecut!”. Când trenul ajunge la destinație, „locomotiva” obosită, solicită: „Vreau să beau apă, vreau să beau apă!”, iar restul copiilor strigă bucuroși: „Am ajuns, am ajuns!”. Pentru continuarea jocului se face o distribuire a rolurilor.
Tehnicile de comunicare folosite în jocul de rol sunt utilizate cu dublu scop: pe de o parte simplist, antrenarea copiilor într-o comunicare directă coerentă și cu finalitate, exersând astfel competența specifică; pe de altă parte ajută la descoperirea unor particularități ale individului din perspectivă psihosocială, psihologică și psihopatologică (aspecte relaționale, adaptare/ integrare, inhibiții, tipologie de personalitate, blocaje, fobii).Prin transferul de personalitate presupus de jocul de rol se realizează o dezinhibare a subiectului, care lasă liberă comunicarea de idei, trăiri, frustrări, dorințe prin vocea personajului cu care se asociază deliberat.
Un joc de rol practicat la activitățile de educarea limbajului și mult îndrăgit de copiii preșcolari este „Eu și personajul meu preferat”. Copilul este pus în situația de a alege un personaj preferat dintr-o poveste sau dintr-un desen animat și de a intra în rolul lui. I se adresează o serie de întrebări:
După ce se încheie acest joc, copilul poate fi întrebat ce impresie, senzație sau trăire a avut atunci când a interpretat rolul.
Preșcolarul este atras de astfel de jocuri, fie că acestea au subiecte din viața reală, fie că trebuie să intre în pielea unor personaje de basm sau de poveste. În activitățile de educarea limbajului, după expunerea unor povești și repovestirea lor, se poate trece la dramatizare, procedeu care poate fi folosit foarte timpuriu, chiar de la grupa mică. Pentru aceasta, trebuie alese scurte povestiri sau poezii, cu o linie narativă clar definită. În timpul prezentării acestora, copiii vor fi încurajați să întruchipeze un personaj sau altul, în momente foarte scurte. Pentru început, activitatea copiilor se poate limita la mimică.
Citind „Capra cu trei iezi”, de exemplu, educatoarea se oprește din când în când și întreabă: „Ia să vedem, cum arăta lupul? Fioros, nu-i așa?”; „Cum arătau iezișorii când a intrat lupul în casă? – Foarte speriați”; „Cum era capra când a văzut ce s-a întâmplat? –Foarte tristă”. După fiecare întrebare, educatoarea le cere copiilor să-i arate cum este când arăți fioros, speriat, trist, iar copiii se străduiesc să mimeze aceste sentimente. Procedeul contribuie la înțelegerea mai bună a textului, a ideii și a sentimentelor exprimate, menține treze interesul și motivația copiilor pentru poveste ori poezie și contribuie, de asemenea, la educarea expresivității lor faciale.
Un al doilea pas constă în a cere copiilor să execute acțiuni simple, asemenea personajelor din text: să sară precum iezișorii, să taie lemne pentru foc, să sape groapa. Următorul pas este introducerea unui scurt dialog suplimentar. Oprindu-se din citit, educatoarea întreabă: „Ia să vedem, lupul intră în casă și cum face?” – „Uuu!”, răspund copiii; „Dar iezii ce spun?” – „Mee, vai-vai!”, răspund copiii. După câteva repovestiri sau recitiri, copiii se vor oferi spontan să „joace” rolul iezilor, al caprei sau al lupului. De asemenea, ei pot extinde aceste deprinderi și asupra altor texte.
După însușirea conținutului poveștii sau poeziei, se pot realiza dramatizări propriu-zise. Rolurile nu se impun, ci sunt alese de copii. Totuși, va trebui să li se explice de la început că este normal ca fiecare copil să joace personaje diferite și nu pe același de fiecare dată; aceasta pentru a preveni eventualele conflicte atunci când aceiași copii vor dori să joace mereu aceleași roluri.
Dacă pregătirea pentru dramatizare poate fi făcută cu întreaga grupă, dramatizarea propriu-zisă este bine să fie realizată în grupuri. În fiecare zi, la activitățile liber alese, activitățile pe domenii experiențiale sau chiar în partea a patra a programului, la activitățile de recuperare, educatoarea se ocupă pentru realizarea propriu-zisă a dramatizării, de câte unul din aceste grupuri.
Asistă la împărțirea rolurilor, intervenind doar atunci când par să se ivească nemulțumiri, ajutând copiii să-și realizeze costumele (fâșii de hârtie, coifuri de ziar, bucăți de pânză ori haine vechi). Grupurile pot prezenta pe rând întregii clase propria lor versiune. Astfel se educă capacitatea de receptare și analiză a unui text dramatic.
Educatoarea trebuie să aibă grijă să nu transforme o activitate plăcută, bazată pe spontaneitate și motivație afectivă, într-una plicticoasă, tensionată, plină de indicații regizorale. Obiectivul principal al acestor dramatizări trebuie să fie educarea capacității copiilor de a-și exprima liber trăirile, ideile, chiar dacă o fac utilizând texte deja construite.
Preșcolarii pot pune în scenă povești clasice precum „Cenușăreasa”, „Albă ca Zăpada”, „Scufița Roșie”, „Punguța cu doi bani” sau poezii precum „Greierele și furnica” și pe lângă aceasta, ei pot fi provocați să reconstituie în manieră proprie anumite scene din povești sau finalul lor. Putem provoca preșcolarii să regândească anumite scene: de exemplu, pot fi întrebați ce ar fi făcut în locul Cenușăresei atunci când mama vitregă i-a interzis să meargă la bal. Ce ar fi făcut când a bătut ceasul de 12 noaptea și a trebuit să plece?
Semnificativ din punct de vedere motivațional-psihologic este următorul dialog dintre Vasile Alexandri și Petre Ispirescu, în care culegătorul „Tinereții fără bătrânețe” îi mărturisește bardului de la Mircești intenția sa de a publica o colecție de jocuri și jucării pentru copii: „Este o zicătură care glăsuiește: omul dacă îmbătrânește – ajunge la minte copilărească. Și întâlnind odată pe V. Alecsandri, ăl de scrie stihuri dulci ca mierea, i-am zis: - Pesemne că am ajuns la mintea copilărească, domnule, fiindcă am început să scriu jocurile și jucăriile de pe când eram copil. – Nu, îmi răspunse d. Alecsandri, d-ta nu îmbătrânești; d-ta întinerești prin aducerea aminte de copilărie și de jocurile de pe când erai copil. Scrie dară câte jocuri și jucării mai ții minte, și tipărește-le, ca să rămâie de pomenire” (P. Ispirescu, II, 763).
© REVISTA (online) EDUCATIA AZI (ISSN 2457-8428; ISSN–L 2457-8428), februarie 2025