prof. Șerbănescu Damaris,
Grădinița cu Program Prelungit Nr. 44, Constanța
Propun o privire asupra ansamblului de paradigmă în educația timpurie și trecerea atenției de la „evaluativ-constatativ" la "motivațional-formativ".
În peisajul educațional contemporan, adesea dominat de presiunea rezultatelor cuantificabile și a achizițiilor putem spune că un copil care vrea să învețe va recupera orice lacună. Propun o revenire la fundamentele umaniste și științifice ale dezvoltării copilului și analiza rolului transformator al atitudinii față de învățare, argumentând că aceasta nu este un accesoriu al educației, ci nucleul ei central.
Învățarea în primii ani de viață este o experiență holistică, în care emoția, curiozitatea și mediul social interacționează pentru a modela arhitectura creierului. Vom explora modul în care „flacăra curiozității” poate fi menținută prin strategii pedagogice validate științific, trecând dincolo de simpla verificare a cunoștințelor, către cultivarea unui profil de învățare rezilient. Un copil care vrea să învețe, a cărui atitudine în învățare este stimulată prin creativitate, curiozitate, interes, persistență și perseverență va recupera orice lacună.
În învățământul preșcolar, miza nu este doar stocarea de informații, ci formarea unui profil de învățare rezilient. Atitudinea în învățare reprezintă forța cognitivă care va permite copilului să învețe din dorința de a ști, de a face, de a deveni.
Într-o lume în continuă schimbare, cea mai prețioasă achiziție pe care o poate dobândi un copil în grădiniță nu este o sumă de date, ci dorința de a înțelege lumea și încrederea că prin efort și curiozitate orice barieră de cunoaștere poate fi depășită. El este, de cele mai multe ori, reflexia stării emoționale a adultului. Amintim că entuziasmul cadrului didactic nu este doar o trăsătură de personalitate, ci o strategie pedagogică bazată pe mecanisme neurologice precise, esențială pentru formarea unei atitudini pozitive față de învățare.
Creierul preșcolarului se află într-o perioadă de neuroplasticitate maximă, iar modul în care adultul interacționează cu copilul în momentele de explorare modelează arhitectura neuronală pe termen lung. Persistența și perseverența sunt direct legate de procesul de mielinizare. De fiecare dată când un copil încearcă din nou să rezolve un puzzle sau să construiască un turn care s-a dărâmat, conexiunile neuronale specifice acelei activități se întăresc.
Rolul educatorului nu este doar de a verifica achizițiile, ci de a menține aprinsă flacăra curiozității naturale, transformând greșeala într-o oportunitate de învățare.
Rolul adultului nu este de a fi un „judecător” al rezultatelor, ci un „arhitect” al entuziasmului.
Rolul educatorului este de a încuraja acest proces repetitiv prin „mentalitatea de creștere”. Când educatorul transformă greșeala într-o oportunitate, el ajută copilul să creeze rețele neuronale reziliente. Teoria lui Hebb „Neurons that fire together, wire together” ne amintește că: dacă atitudinea pozitivă față de efort este stimulată repetat, creierul copilului va asocia efortul cu succesul viitor, creând un automatism comportamental care îl va servi pe tot parcursul școlarității.
Dacă educatorul intervine doar pentru a corecta sau a verifica, el privează creierul copilului de acest proces natural de autoreglare. Dacă însă se menține curiozitatea „Oare de ce s-a dărâmat turnul? Ce putem face diferit?”, el facilitează o învățare activă, care duce la dezvoltarea funcțiilor executive.
Arhitectura atitudinii, curiozitatea și creativitatea sunt motoare cognitive. Conform teoriei lui Lev Vygotsky privind Zona Proximei Dezvoltări (ZPD), rolul adultului este acela de "scaffolding" de formarea schelăriei. Dacă educatorul se concentrează doar pe verificarea a ceea ce copilul știe deja, el limitează potențialul.
• Cercetările moderne în neuroștiințe arată că atunci când curiozitatea este activată, creierul eliberează dopamină, transformând procesul de învățare într-unul recompensator.
• Creativitatea, nu este doar o abilitate artistică, ci, conform lui Sir Ken Robinson, este procesul de a avea idei originale care au valoare. Un mediu care penalizează eroarea ucide curiozitatea.
Teoria Mentalității de creștere, „Growth Mindset” este punctul central al citatului „transformarea greșelii într-o oportunitate" și își găsește fundamentul științific în lucrările lui Carol Dweck.
• Mentalitatea fixă a copilul crede că inteligența este statică. Adultul care "verifică achiziții" întărește această idee: „Dacă nu știu, înseamnă că nu sunt deștept.”
• Mentalitatea de creștere, când greșeala este privită ca informație, nu ca eșec. Persistența și perseverența sunt direct proporționale cu modul în care educatorul reacționează la eșecul copilului.
• Dweck, 2006, demonstrează că lauda procesului "Ai încercat multe metode până ai reușit!" este superioară laudei capacității "Ești un copil deștept!".
În sistemul educațional Reggio Emilia, fondat de Loris Malaguzzi, educatorul are rolul de observator, este un partener de cercetare al copilului. Imaginea „celor o sută de limbaje ale copiilor” susține ideea că adultul nu este un controlor de trafic informațional, ci un „menținător al flăcării”.
• În evaluarea pedagogică, în loc de verificare, testare, putem folosi documentarea. Aceasta înseamnă să observăm procesul, să fotografiem momentele de "aha!" și să le discutăm cu copiii, validându-le efortul și strategia, nu doar rezultatul final.
Persistența și perseverența, componentele non-cognitive pe care Angela Duckworth le definește ca fiind spiritul de luptă, combinația dintre pasiune și perseverență pe termen lung. În grădiniță, acest lucru se cultivă prin:
• Jocul liber ales unde copilul întâmpină dificultăți, de exemplu, un turn de cuburi care cade, dar copilul se decide să reia construcția.
• Amânarea gratificației prin capacitatea de a rămâne angajat într-o sarcină dificilă.
Putem spune că adevărata „recuperare a lacunelor" nu se face prin meditații sau fișe de lucru suplimentare la vârste fragede, ci prin repararea relației copilului cu învățarea. Atitudinea față de învățare este un sistem complex, unde entuziasmul educatorului acționează ca un catalizator, siguranța psihologică ca un fundament iar persistența ca o garanție a reușitei.
Când cadrul didactic încetează să mai fie un „controlor de trafic al cunoștințelor” și devine un „partener de uimire”, se întâmplă fenomenul descris, lacunele dispar, deoarece copilul posedă acum instrumentele interne pentru a învăța orice, oricând. Investiția în atitudinea pozitivă pentru învățare pe parcursul școlarității începe cu acele momente din grădiniță în care copilul se simte văzut, auzit, susținut și inspirat să fie curios.
Dacă un preșcolar simte că greșeala este penalizată sau că este constant evaluat, nivelul de cortizol crește, iar capacitatea sa de a „recupera” noțiuni scade dramatic, deoarece creierul intră în modul de supraviețuire, luptă sau fugi, nu în modul de învățare. Un copil care se teme să greșească va înceta să exploreze. Un copil a cărui curiozitate este „aprinsă" va căuta singur resursele pentru a înțelege lumea.
Un educator entuziast creează un mediu în care greșeala este privită cu umor și curiozitate. În termenii lui Stephen Porges, Teoria Polivagală, entuziasmul și vocea caldă a educatorului activează sistemul de angajament social al copilului, starea biologică optimă pentru absorbția de noi cunoștințe.
Duckworth, A. (2016). Grit: The Power of Passion and Perseverance
https://www.researchgate.net/publication/349647877_GRIT_The_Power_of_Passion_and_PerseveranceDweck, C. (2006). Mindset: The New Psychology of Success
https://allfile.me/loading/?t=Mindset%20The%20New%20Psychology%20Of%20Success&s=bGFuLXBvcnRhbC51b2IuZWR1Lmx5Vygotsky, L. S. (1978). Mind in Society
chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://home.fau.edu/musgrove/web/vygotsky1978.pdf
© REVISTA (online) EDUCATIA AZI (ISSN 2457-8428; ISSN–L 2457-8428), mai 2026
Publica şi tu cu noi. Trimite articolul tau la adresa de e-mail: