Perspectiva educației incluzive promovează ideea că dificultățile elevului nu trebuie analizate izolat, ci în relație cu contextul pedagogic și cu modul de organizare a experienței de învățare.
Din punct de vedere psihopedagogic, deficitul de atenție este asociat cu particularități ale funcțiilor executive–planificarea, organizarea, controlul impulsurilor și menținerea focusului/atenției. Elevul poate părea dezorganizat, distrat sau incapabil să finalizeze sarcinile, însă aceste comportamente nu trebuie interpretate exclusiv ca lipsă de motivație sau disciplină, ci ca dificultăți reale de autoreglare și control executiv.
Constantin Cucoș (2009) evidențiază faptul că eficiența actului educațional depinde de adaptarea strategiilor la specificul elevului, iar flexibilitatea metodologică devine o competență esențială a cadrului didactic. În aceeași situație, Elena Joița (2003) subliniază rolul mediului educațional structurat în facilitarea autoreglării comportamentale și în reducerea anxietății generate de sarcini percepute ca dificile.
Conceptul modern de design universal pentru învățare (Universal Design for Learning) susține crearea unor contexte didactice accesibile tuturor elevilor prin diversificarea modalităților de prezentare a informației, implicare și evaluare. Astfel, strategiile utilizate pentru elevii cu deficit de atenție devin benefice pentru întreaga clasă, contribuind la crearea unui climat educațional predictibil și motivant.
Conform lui Gherguț (2011), educația incluzivă implică dezvoltarea parteneriatelor funcționale între actorii educaționali, în vederea adaptării intervențiilor la nevoile individuale ale elevului. Astfel, aceste relații colaborative autentice între actorii educaționali (familia și școala) trebuie să fie bazate pe responsabilitate comună și comunicare reciprocă. În cazul elevilor cu ADHD, incongruența dintre stilul educațional familial și cel școlar poate accentua dificultățile de comportament și poate reduce eficiența intervențiilor. Cucoș (2014) subliniază că procesul educativ devine mai eficient atunci când mesajele pedagogice sunt coerente și predictibile, oferind elevului repere stabile pentru dezvoltarea autoreglării.
Elena Joița (2008) evidențiază rolul comunicării autentice între profesori și părinți, accentuând necesitatea trecerii de la modelul informativ (transmiterea unilaterală a problemelor) la unul colaborativ, centrat pe identificarea soluțiilor comune. În cazul elevilor cu ADHD, această schimbare de paradigmă devine esențială, deoarece comportamentele observate în clasă sunt adesea interpretate diferit de către părinți și profesori.
Parteneriatul eficient presupune stabilirea unor obiective educaționale comune și utilizarea unor strategii consecvente în ambele medii. De exemplu, dacă profesorul utilizează instrucțiuni scurte și sarcini fragmentate, iar părintele menține acasă aceeași structură, elevul dezvoltă treptat rutine predictibile care reduc anxietatea și cresc autonomia.
În practica didactică, profesorii întâlnesc frecvent situații precum elevul care începe activitatea cu entuziasm, dar abandonează rapid sarcina sau elevul care întrerupe constant colegii. De exemplu, într-un studiu de caz din ciclul primar, un elev manifesta dificultăți majore în finalizarea exercițiilor scrise și pierdea frecvent materialele didactice. Analiza situației a evidențiat faptul că sarcinile lungi și instrucțiunile multiple (formulate exclusiv verbal) produceau supraîncărcarea cognitivă. Aplicarea strategiei de fragmentare a sarcinii (Ex: realizează primele două exerciții) a dus la creșterea gradului de implicare și la reducerea frustrării elevului.
Literatura de specialitate subliniază importanța structurării clare a activităților didactice și a adaptării timpului de lucru. Conform perspectivelor psihopedagogice clasice, organizarea mediului educațional și utilizarea feedback-ului imediat contribuie la reglarea comportamentelor și la creșterea motivației intrinseci (Cucoș-2009, Joița-2003).
O altă aplicație practică este utilizarea instrucțiunilor scurte și vizuale. Într-un studiu de caz din ciclul gimnazial profesorul a introdus reguli vizuale și timer pentru sarcini scurte, ceea ce a permis elevului cu deficit de atenție să gestioneze mai eficient timpul și să rămână implicat în activitate. Astfel de intervenții demonstrează că ajustările pedagogice minore pot produce rezultate semnificative fără a necesita schimbări majore în structura lecției.
De asemenea, colaborarea cu consilierul școlar reprezintă un element esențial. Profesorul oferă observații asupra comportamentului în clasă, iar consilierul poate facilita strategii de autoreglare emoțională sau intervenții psihopedagogice specifice. Conform ghidurilor de bune practici, intervenția eficientă presupune colaborarea multidisciplinară și evitarea etichetării elevilor.
În mediul educațional actual, accentul se mută de la corectarea comportamentelor la susținerea dezvoltării competențelor executive ale elevului. Strategii precum fragmentarea sarcinilor, alternarea activităților, pauzele active sau poziționarea strategică în clasă facilitează implicarea și reduc comportamentele disruptive. Literatura de specialitate evidențiază faptul că elevii cu ADHD au adesea un stil cognitiv rapid și creativ, care poate deveni o resursă atunci când mediul educațional este adaptat corespunzător.
În concluzie, deficitul de atenție și hiperactivitatea nu trebuie percepute ca obstacole, ci ca realități educaționale care solicită flexibilitate didactică și empatie profesională. Profesorul devine facilitator al învățării prin organizarea clară a sarcinilor, utilizarea strategiilor interactive și colaborarea interdisciplinară. Prin abordări pedagogice adaptate, elevii pot transforma dificultățile în oportunități de dezvoltare personală și academică.
BIBLIOGRAFIE
- Cucoș, Constantin, 2009, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, București, Editura Polirom;
- Gherguț, Alois, 2016, Educația incluzivă și pedagogia diversității, București, Editura Polirom;
- Joița, Elena, 2003, Pedagogie și elemente de psihologie școlară, Craiova, Editura Arves;
- Motiu-Socaciu, Oana, 2010, Terapia prin joc la copilul cu ADHD, Iași, Editura Lumen;
- Truțescu, Carmen, Suport pentru dezvoltarea serviciilor comunitare de sănătate mintală pentru copii și adolescenți - Modul ADHD, program de formare Centrul Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog.
Publica şi tu cu noi. Trimite articolul tau la adresa de e-mail: