Economist GROSU OANA MARIA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ACAD. H. MIHĂESCU” UDEȘTI
Se vorbește în cadrul reformei curriculare ce se produce în ultimii zece ani, de un management centrat pe elev, actor al actului educațional care trebuie să primească rolul principal, profesorul devenind astfel un actant secundar, un dirijor din umbră; rolul său s-ar reduce la acela de stimulator al proceselor intuitive ale elevilor săi, ajutându-i pe aceștia să exploreze și să descopere conținuturile, dar, mai ales să-și formeze deprinderi, abilități și atitudini, altfel spus competențe necesare integrării în societate.
Fiecare aspect menționat merită analizat cu atenție și dezbătut pentru a clarifica aceste concepte care nu trebuie să rămână la nivelul unor noțiuni abstracte, goale de conținut.
Lucrarea de față își propune însă o abordare care să exploateze relația elev (ca actor principal al procesului instructiv-educativ) – unitate școlară ( ca generator de procese cognitiv-afective).
Dacă misiunea școlii este aceea de a forma elevi capabili să se integreze social, se nasc întrebări de tipul: Care sunt resursele de care școala dispune (umane, materiale, de timp) pentru a atinge un astfel de obiectiv? Școala formează indivizi care se vor integra social cel mai devreme după 10-11 ani de la intrarea lor în sistemul educațional. Timpul necesar pentru ca o curriculară școlară (planuri cadru, programe, obiective) proiectată la un moment dat să fie implementată (să fie aprobată și utilizată de profesori formați în sensul implementării noului curriculum) și să producă efecte este, în cel mai bun caz, douăzeci de ani (de exemplu, recomandările privind competențele cheie pe care UE le-a făcut sistemului educațional românesc în 2007, au primit o formă curriculară concretă pentru gimnaziu în 2017, iar formarea profesorilor este astăzi în plin proces de desfășurare). Ca urmare, un proiect curricular generat la un moment dat, poate fi de folos pentru un absolvent care ar trebui să se integreze social după douăzeci-treizeci de ani de la apariția lui? Poate un cadru didactic, fie el cu vocație și devotat rolului său pedagogic, să intuiască sensul inovării curriculare, dar și al schimbărilor sociale pentru care îl pregătește pe elevul său, dar care, prin comparație, se produc cu o viteză uimitoare. Care este produsul finit pe care îl va cizela cu mâinile sale? Există astăzi așa numitul „profil educațional” al absolventului de clasa a IV-a, a VIII-a, respectiv a X-a, dar rămâne acesta un model viabil pentru anul 2020 și următorii, dacă a fost conturat în 2005? Este evident că răspunsul la această întrebare este că nu există resurse la dispoziția școlii care să asigure mișcările lăuntrice necesare pentru un proces continuu de transformare și de adaptare la schimbările sociale care se produc. Aici, rolul principal revine profesorului care, prin întreaga sa activitate, prin atitudinea față de elev, trebuie să fie pregătit să facă față schimbării, să fie dispus la propria schimbare și nu doar să constate, cu amărăciune, schimbarea, eventual în rău, a generațiilor de elevi. O asemenea atitudine nu ține doar de personalitatea umană, profesorul trebuind să fie prin natura sa, un deschizător de drumuri la orice vârstă, ci și de climatul în care își desfășoară activitatea și care este puternic afectat de lipsa finanțărilor necesare, de atitudinea societății civile, de relele tratamente la care este supus prin subordonarea sistemului de învățământ altor sisteme, dar mai ales celor politice etc.
Cine este elevul, beneficiarul direct al procesului instructiv-educativ? Este un individ sau o categorie? O personalitate în formare sau un grup omogen. În atenția profesorului ar trebui să stea individualul, personalitatea în formare pe care profesorul trebuie nu să o modeleze, adică să o manipuleze, ci să o valorifice, adică să o ajute să-și descopere propriile capacități de modelare (aptitudini, înclinații), să-și folosească la eficiență maximă aceste capacități, astfel încât, produsul „finit” să fie, de fapt, un produs cu o deosebită capacitate de adaptare la mediul mereu în schimbare. Din păcate, în fața unei clase cu cel puțin 30 de elevi, individualul se risipește, se atenuează într-o masă inertă și gelatinoasă pe care profesorul, confuz și el, o omogenizează permanent printr-o atitudine conservatoare, luptându -se să țină în frâu orice derapaj. Idealul educațional propus prin „profilul absolventului” în diferite momente ale parcursului didactic, este unul flexibil care are trei componente principale: una cognitivă (presupunând un nivel rezonabil de cunoștințe organizate pe domenii numite arii curriculare), una a deprinderilor și a abilităților de a pune în practică elementele cognitive și una atitudinală ce presupune modul în care absolventul se raportează și asimilează valori, construindu-și propriul sistem referențial. Toate acestea fac din fiecare elev un construct unic, care ar trebui, la ieșirea din sistem, să dispună de resursele necesare integrării sociale optime. Este însă un construct utopic, nivelat, uniformizat și, implicit, condamnat la mediocritate, deoarece se formează într-un mediu care nu-i permite diferențierea; grupul prea numeros face imposibilă atenția la detalii a formatorului, adică a profesorului, în fața căruia individualul se estompează în fața generalului lipsit de personalitate.
Ce este unitatea școlară? Un sistem organizațional abstract, ale cărui legi interne de funcționare sunt, de fapt, controlate în mod rigid de structuri supraordonate. Mai mult, însă, decât în orice sistem organizațional, în școală, factorul uman care presupune empatie, afecțiune, credință și sacrificiu de sine, are un rol fundamental. Am discutat cu elevii mei despre posibilitatea de a avea o școală fără profesori; computerul ar putea înlocui cu succes profesorul ca furnizor de informație; niciun profesor nu deține un nivel cognitiv mai înalt decât un computer. În timp, imaginea profesorului de magister atotcunoscător, autoritate incontestabilă în domeniul cunoașterii, s-a deteriorat, și-a pierdut viabilitatea: profesorul nu mai oferă cunoaștere sau nu poate oferi atâta cunoaștere câtă poate descoperi și asimila elevul on line. Totuși, toți elevii mei au fost de acord că profesorul nu poate dispărea din școală, între cei doi actanți este o legătură intrinsecă și legitimată de generații întregi de elevi. Aceștia își doresc un feed-back real, empatic, nu doar cognitiv, obținut de la profesorii lor, o implicare afectivă față de problemele lor de viață, nu doar față de problemele lor de matematică. Profesorul este o sursă de inspirație pentru elevul său mai ales din punct de vedere comportamental, când în fața clasei se află Omul și nu profesionistul care își face meseria cu abnegație.Ca urmare, școala nu este o fabrică de creiere pe care, este adevărat, le-ar putea forma și gestiona până la un punct, o aplicație informatică. Este un formator de constructe educaționale. așa cum au fost ele descrise mai sus, în mod utopic. Pe cale de consecință, pentru a se putea dezvolta eficient prin raportare la schimbările sociale prognozate, școala ca organizație este nevoită să-și creeze structuri capabile să anticipeze tendințele de evoluție socială. Concepte precum: „strategie”, „potențial de dezvoltare”, „continuitate” sau „predictibilitate” și „standard de performanță” nu vor mai fi familiare doar pieței concurențiale economice, ci vor constitui valori și atitudini care vor pune în aplicare mecanisme de funcționare care vor respinge automat inerția și conservatorismul și vor determina abilități de adaptare prin integrare, asumare și asimilare.
Cultura organizațională, adică totalitatea valorilor, a premiselor de decizie și acțiune, de viziunea asupra lumii, sistemele de simboluri și semnificații, tradițiile și obiceiurile unei școli, trebuie să se subordoneze structurii organizației, obiectivelor, scopurilor și strategiilor, politicilor și sistemelor de motivare. Actorii organizației, salariați și manageri trebuie să încerce să înțeleagă ce se întâmplă în lume, legitimând cultura organizațională și sprijinind valorile și așteptările beneficiarilor săi. Astfel, întrebarea „cine este...?” trebuie înlocuită cu întrebarea „Cine vrem să devenim?”.
Bibliografie Stanciu, Ștefan, Managementul resurselor umane, Editura Comunicare.ro, 2001 *** ,Curriculum relevant, educație deschisă pentru toți, suport de curs CRED – Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capital Uman 2014-2020;
© REVISTA (online) EDUCATIA AZI (ISSN 2457-8428; ISSN–L 2457-8428), iulie 2025
Publica şi tu cu noi. Trimite articolul tau la adresa de e-mail: