prof. Purza Lavinia- Carmen
C. N. ,,Teodor Neș” Salonta, Bihor
Societatea noastră se afla într-o continuă evoluție pe toate planurile și în toate compartimentele vieții. Zi de zi trebuie să facem față unor numeroase provocări, sa ne adaptăm condițiilor sociale, politice, morale și economice. La baza societății stă, indiferent de aria la care ne raportăm, educația. Educația a însoțit istoria omenirii de-a lungul timpului, asigurând transmiterea cunoștințelor, a deprinderilor și descoperirilor din generație în generație. Educația reprezintă o acțiune socială, desfășurându-se în scopul cultivării naturii umane, iar prin cultivarea omului ajută la dezvoltarea societății.
Aceasta reprezintă o condiție sine qua non a evoluției. Știința și tehnica, domenii ce stau la temelia societății noastre, sunt conținuturi ale educației. Proces aplicabil ființei umane, concentrată la nivelul instituțiilor, educația vizează formarea, dezvoltarea, stimularea, orientarea și valorificarea omului. Acest proces are la baza o relație între subiect și obiect, între educator și educabil, formator și format, iar interacțiunea are un caracter activ, creativ si dinamic. Valoarea relației este dată de datele individuale ale celor doi poli. De asemenea este foarte important ca subiectul să cunoască, să analizeze caracteristicile și structura de personalitate a fiecărui individ (obiect al educației). Deprinderile de studiu pe care şi le formează elevii în şcoală dezvoltă gândirea şi imaginaţia lor, capacitatea de analiză şi de sinteză. Ele pun bazele stilului de muncă intelectuală.
Societatea românească a avut propriul specific şi structură de-a lungul timpului şi în special după realizarea României Mari din 1918 până în zilele noastre când putem să discutăm de o formă organizatorică naţională cu obiective şi aspiraţii suficient de bine stabilite. Afectată de schimbările economice, politice, militare etc. ale epocii, societatea românească a căutat să-şi identifice propriile modele şi idealuri, să se sprijine şi să susţină instituţiile româneşti create cu atâta jertfă. Este bine cunoscut respectul şi creditul oferit de români armatei şi învăţământului românesc în special. Chiar dacă politicul a reuşit până în zilele noastre să dicteze sau să monopolizeze în privinţa devenirii şi intereselor naţionale după caz , impunând uneori într-un mod imperativ sistemului de învăţământ direcţiile principale în privinţa educaţiei naţionale , cadrele didactice indiferent de pregătirea lor au încercat de fiecare dată să-şi prezinte propria viziune şi să ţină la distanţă, atât cât se putea ,totala implicare sau direcţiune a factorilor politici în cadrul complexului proces de învăţământ. În perioada interbelică învăţământului românesc i s-a reproşat un evident imobilism, tradiţionalism care aveau la bază învăţământul centrat pe propria personalitate şi pregătire a cadrului didactic. Rigurozitatea acestuia şi seriozitatea elevilor, viitori reprezentanţi şi personalităţi ai acestuia a oferit un succes deosebit acestui tip de învăţământ , dar cu toţii fie şi numai în parte nu susţinem total şi nici nu indicăm într-un mod deosebit acest tip de învăţământ.
Perioada comunistă cu toate neajunsurile morale şi îngrădirile personale şi de grup impuse, a realizat sub aspect material , tehnologic sau profesional un important progres în privinţa învăţământului românesc. Bineînţeles criticile pot continua la infinit, de asemenea evoluţiile pozitive cu care contrastează, dar debutul Revoluţiei Române din 1989 ne-a aruncat într-o mult dorită epocă nouă în care fiecare român şi-a pus toate speranţele, aspiraţiile, visele, dorinţa de progres şi de libertate, erupte în plan imediat atunci şi urmate de iluzia posibilei lor realizări peste noapte. În cadrul acestor evenimente şi învăţământul românesc a fost pus în faţa unor situaţii şi cerinţe inedite, unele pe care nu dorea să le discute sau să le dea curs. Noua realitate postdecembristă, incomplet analizată sau descifrată, coroborată cu evoluţia tehnologică şi un flux de informaţii fără precedent , dublat de o ofertă de neimaginat până atunci în planul mass-media, a prins învăţământul românesc într-un moment de schimbare şi în mare măsură pe nepregătite. Într-o perioadă scurtă de timp întregul sistem de învăţământ trebuia pliat noilor cerinţe şi eficientizat pentru realizarea unei bune pregătiri a elevilor şi studenţilor. Acest fapt a condus într-un mod regretabil la imposibilitatea adaptării la noile cerinţe a unui segment sau procent a cadrelor didactice lucru care ar fi produs, zic eu, o importantă schimbare comportamentală şi de personalitate din partea acestora având la bază noile tipuri de profit şi productivitate economică. Dincolo de gravele probleme ale societăţii româneşti, învăţământul a rămas constant în aprecierile pozitive ale populaţiei şi beneficiarilor şi un reper deosebit în cadrul valorilor perene naţionale. În acelaşi timp indiferent de guvernare cu toţii şi-au exprimat dorinţa reformării şi eficientizării acestuia , a îmbunătăţirii metodelor şi mijloacelor didactice.
În prezent, elevii trebuie să treacă peste provocările cu caracter global, să fie pregătiți să rezolve problemele noi cu care se confruntă și să se adapteze noilor tehnologii. Unul dintre subiectele mult discutate astăzi, este gradul în care învățământul tradițional satisface cerințele societății moderne. Totodată au fost introduse o serie de forme noi, moderne de formare și instruire.
Şcoala trebuie să se întoarcă spre elev. Este raţiunea ei de a fi! Această şcoală este finanţată de contribuabilul român şi are ca scop declarat educarea copiilor României. Cu toate acestea, copiii României nu primesc educaţia egală la care au dreptul prin Constituţie, fiind supuşi unui mecanism care le afectează sănătatea, echilibrul afectiv, chiar viitorul. Copiii şi părinţii, dar şi profesorii care au rămas fideli misiunii nobile de a fi dascăli, îşi doresc ca şcoala să fie locul în care elevii devin mai buni, mai drepţi, mai pregătiţi pentru viaţă.
Educaţia modernă prin diferitele sale posibilităţi materiale oferă intensificarea învăţării pe toate planurile astfel că școala trebuie să fie prima instituţie care trebuie să-și schimbe abordarea faţă de desfășurarea învăţării și să utilizeze metode noi, interactive care să conducă la o învăţare superioară și într-un ritm accelerat potrivit tendinţelor societăţii actuale. De asemenea trebuie să abordeze noi strategii de realizare optimă a învăţării și să-și lărgească domeniul de cunoaștere ajutându-l pe individ să se adapteze mai ușor la societatea în continuă schimbare.
Trăind într -o lume a tehnologizării , în care tot mai des munca “imperfectă” a oamenilor este înlocuită de maşini , mult mai eficiente de altfel, este foarte uşor să ne imaginăm o şcoală a viitorului în care profesorii vor fi înlocuţi de calculatoare, lecţiile obişnuite transformate în activităţi interactive în faţa monitorului iar elevii liberi să-şi gestioneze orarul zilnic după bunul plac. Deşi acest aspect poate fi considerat la prima vedere un progres uriaş , consider că ar trebui să analizăm mult mai profund acest pas şi să alegem în final ceea ce este potrivit pentru copiii pe care îi educăm. Este clar că ar fi o greşeală să ne interpunem în calea progresului însă profesorii au şi ei un rol foarte important în actul educaţional. Nu putem contesta faptul că un calculator poate înmagazina cantităţi uriaşe de informaţii şi cu un simplu click putem afla tot ce ne interesează dar, cine să ne motiveze să aprofundăm un anumit subiect care ne poate părea inaccesibil sau nerelevant la o anumită vârstă.
Având în vedere situaţia economică din România şi faptul că investiţiile în sistemul de învăţământ nu reprezintă o prioritate, în viitorul apropiat, nu vor fi majore , cel puţin nu din punct de vedere tehnologic. Dacă ne referim la o perioadă mai îndepărtată de timp, după părerea mea profesorul din viitor va dispune de toată tehnologia necesară, dar în acelaşi timp va fi prezent în faţa elevilor pentru a interacţiona cu aceştia, pentru a-şi împărtăşi experienţa cu ei, pentru a-i ajuta să aleagă dintr-un amalgam de informaţii doar pe cea esenţiala pentru “devenirea ” lor ca oameni. Îmi imaginez profesorul având atât rol de îndrumător cât mai ales de partener în educarea copiilor, fiind conştient că ,,învăţând pe alţii ne învăţăm pe noi înşine”. ( John Amos Comenius).
La baza acestor convingeri privind importanţa şi valoarea unui profesor dedicat stă experienţa mea personală, având în vedere faptul că unii dintre cei care s-au implicat în educarea mea mi-au devenit modele în viaţă, m-au motivat să merg mai departe, m-au impulsionat să ţintesc sus având convingerea că dacă îmi doresc cu adevărat un lucru, devine posibil.
De asemenea cred că educaţia nonformală va ocupa un loc mult mai important în procesul instructiv-educativ din România şi că se va pune accentul pe învăţarea prin experienţă în defavoarea predării cunoştinţelor teoretice.
Sunt de părere că şcoala modernă românească va fi una de succes atâta timp cât scopul nostru principal va viza elevul şi “devenirea” lui ca om, capabil să răspundă cerinţelor societătii în care trăieşte. Pot să spun că faţă de şcoala tradiţională caracterizată de rigorism şi unilateralism, şcoala modernă românească a făcut reale progrese în planul tehnologic, al metodelor şi mijloacelor educaţionale ţinând cont de toate evoluţiile în domeniu şi de cerinţele societăţii moderne româneşti şi europene.
Bibliografie
1.Şcoala românească.wordpress.com - Şcoala cum este şi cum ar trebui să fie;
2.Şcoala românească.wordpress.com - Cele X maladii ale şcolii româneşti
3.S. Butnaru & L.R. Gherasim, Performanta Școlara, Ed. Polirom, Bucureşti, 2013.
4.J. Hattie, Învățarea vizibilă. Ghid pentru profesori, Ed. Trei, Bucureşti, 2014.
© REVISTA (online) EDUCATIA AZI (ISSN 2457-8428; ISSN–L 2457-8428), august 2025
Publica şi tu cu noi. Trimite articolul tau la adresa de e-mail: